Toamnă atemporală
Mi s-au scuturat frunzele tâmplelor
Chiar dacă port încă vara pe glezne
Și fluturii îmi zboară
Bezmetici prin stomac.
Parfumul tuberozelor îndrăzneţe
Încă îmi cutreieră nările,
Deşi mă ademeneşte insistent
Un miros subtil de toamnă aurie.
Iar tu,
Tu îmi cutreieri prin vene
Cu pas apăsat pe ventriculul stâng,
Te plimbi agale printre râuri aurii de şoapte,
Îmi mângâi carnea buzelor,
Cu vârful inimii mă țintuieşti în loc
Şi-atunci, în nemişcare, nu mai e timp
O toamnă atemporală se rostogoleşte în noi
Şi nu mai e timp de somn,
Nu mai e timp de uitare,
Nu mai e timp de dor,
Nu mai e Timp.
Suntem suspendati în atemporal
Plutim nemişcați în sublimă existență
Şi-apoi ne topim
Şi devenim
Şi ne naştem din nou
Din miracolul atemporal.
(Mihaela Man)